Odată cu surpriza pe care Putin a făcut-o săptămâna trecută Ucrainei, am avut și eu surpriza de a experimenta sentimente și emoții noi, pe care nu le mai simțisem până atunci.

Din 24 februarie, când a fost luată decizia de a invada Ucraina, am început să citesc orice publică biziday cu privire la război și orice apare pe Twitter în hashtagul #Ukraine. Cu cât citesc mai mult, cu atât am mai mult parte de un mix de sentimente pe care mi-e greu să-l gestionez.

E oribil prin ce trec ucrainenii și nici nu am capacitatea de a înțelege situația în care se află. Ar fi stupid să spun că înțeleg. În același timp, nu încerc să mă plâng, pentru că nu am motive. Însă am tras niște concluzii care mă ajută să-mi mențin pacea interioară în timp ce se desfășoară un război la granița de la celălalt capăt al țării.

Cu cât citesc mai mult despre războiul din Ucraina, cu atât îmi dau seama că sunt șanse (indiferent că sunt mici sau mari) ca România să aibă parte, la un moment dat, de un conflict politic care să se transforme în unul militar.

Gânduri precum „Dacă vine tâmpitul ăla și peste noi, ce ne facem?” mi-au tot apărut în minte zilele ăstea.

Am început să mă gândesc la cât de pregătită e România pentru o posibilă situație critică și la ce aș fi eu în măsură să fac. Probabil nimic. Abia dacă sunt în stare să țin în mână un cuțit, iar pistoalele pe care le-am folosit până acum erau cu apă, pe vremea când eram puțoman la grădiniță.

Mai mult de atât, pe 3 martie am zbor cu escală către Porto pentru că urmează să fac un Camino de două săptămâni. Mă întorc pe 18 martie în țară și de fiecare dată când văd imagini din Ucraina, nesiguranța pe care o simt se intensifică. În timp ce 3 martie e aproape și lucrurile par să fie ok pentru români, până pe 18 martie se pot schimba multe și … prefer să nu mă duc cu mintea atât de departe.

E ciudat cum convingerile unui om (Putin) ajung să schimbe situația a milioane de oameni de pe o zi pe alta. Și mai e ciudat faptul că în niște timpuri moderne precum cele pe care le trăim acum, cineva are atât de multă putere.

Nu am de gând să abordez lucrurile politic, financiar, sau altfel decât din perspectiva lucrurilor pe care le simt. Nu mă consider deloc informat, iar ce am citit zilele ăstea m-a ajutat să înțeleg mai bine câteva lucruri, însă piesele de puzzle lipsă sunt în continuare multe. O să continui să citesc.

Mă uit la decizia luată de Putin ca la decizia unui om care a ajuns să nu mai aibă alte soluții în afară de violență. Sau a unui om care a folosit violența pentru atât de mult timp pentru a-și însuși lucrurile pe care și le dorea și care, până în prezent, a funcționat.

Ucraina nu e prima țară pe care Putin o invadează. Însă Ucraina este prima țară pe care Putin o invadează și care are suport global.

Dincolo de toate restricțiile care au fost impuse Rusiei, mă fascinează să observ felul în care anumite țări își regândesc deciziile de la o lună la alta pentru a ajuta Ucraina. De exemplu, înainte ca Putin să invadeze Ucraina, Germania nu era de acord cu trimiterea de armament către Ucraina și nici nu aproba transferul de armament realizat de germani, care se afla în alte țări. După ce invazia a început, decizia a fost reevaluată și autorul oferit.

În timp ce există o nesiguranță pe care o simt cu privire la situația României, am parte de multă speranță cu privire la situația omenirii. Mă bucură să văd că, atunci când lucrurile par să o ia razna pentru un popor, granițele poporului respectiv rămân doar geopolitice iar restul lumii pare să vrea să se implice.

Ucraina are parte de un război zilele ăstea. Un război costisitor pentru Putin și Rusia. Un război care, dincolo de daunele provocate, oferă lecții de leadership multor oameni.

PS: E ciudat cum, dintr-o dată, mă simt recunoscător pentru faptul că pot să merg în siguranță pe stradă.