Ideea articolului începe cu momentul la care am fost la un curs de dezvoltare personală cu metode actoricești, în urmă cu doi ani. Și continuă cu momentul de conștientizare (destul de recent) în care mi se spunea că ar fi trebuit să fiu diferit – vei înțelege imediat. Nu încuraja omul de lângă tine să fie robot.

În cadrul cursului de dezvoltare personală, erau tot felul de exerciții care aveau scopul să fim cât mai naturali. Adică dacă îmi venea să râd, cursul mă provoca să râd, nu să mă abțin. Dacă îmi venea să zbier, atunci mă provoca să zbier. Înțelegi tu.

Și pentru că eram în carapacea mea, de cele mai multe ori, atunci când mă bufnea râsul, duceam instinctual mâna la gură. Sau, când greșeam ceva, mă opream instinctual, mă uitam în pământ și-mi ceream scuze.

În cursul respectiv am învățat că dacă vreau să râd, să o fac. Dacă greșesc ceva, să nu mă opresc în mijlocul procesului respectiv. Pe scurt, să nu las emoțiile să-mi blocheze drumul, ci să le las să se manifeste.

Trecând la cel de-al doilea moment …

Acum câteva săptămâni am avut parte de o zi nu tocmai bună, în care eu am vrut să fiu cu mine, fără să interacționez cu nimeni. Nu s-a putut, însă chiar nu îmi doream să vorbesc despre problema pe care o întâmpinasem.

Tot ce-mi doream era să las emoția negativă să se manifeste în interiorul meu, ca să pot să trec cât mai repede peste.

Atunci au apărut tot felul de sfaturi din exterior, pentru că în exterior se vedea emoția negativă pe care o experimentam. Eram încurajat să nu fiu supărat și să continui să zâmbesc, de parcă urma să se sfârșească lumea.

Când, de fapt, aveam impresia că mi se cerea să fiu un robot

De ce să experimentez, în tot timpul vieții mele doar senzația de fericire? Am impresia că nu asta mă ajută să evoluez.

Nu, nu încurajez negativismul. Am fost, sunt și voi fi mereu un optimist. Dar a fi optimist nu înseamnă să afișezi constant un zâmbet tâmp. A fi optimist înseamnă a avea mintea deschisă către mai bun.

Însă aici nu este vorba doar despre stările pe care le avem. Este vorba de ceva mai mult de atât. Este vorba de toate regulile pe care trebuie să le respectăm. Când, de fapt, doar legile trebuie respectate.

În școli, ai un loc al tău în care trebuie să stai. Iar din locul respectiv te holbezi către un perete și încerci să asimilezi niște informații care adesea sunt primite de la peretele respectiv. Dacă faci asta, ești un robot. Dacă nu faci asta, și găsești modalitatea ta prin care să asimilezi informația, ești împotriva sistemului.

În corporații, ai un loc al tău în care trebuie să stai. Te duci mereu la același birou și respecți niște reguli ale companiei în care te afli. Dacă faci asta, ești un robot. Dacă nu faci asta, și găsești modalitatea ta prin care să-ți câștigi existența, atunci ești împotriva sistemului.

Nu spun că regulile nu-s bune, spun că ar trebui încălcate. De cele mai multe ori, regulile creează armonie. De și mai multe ori, regulile creează roboți. Regulile limitează felul în care acționăm.

Și suntem îndoctrinați de mici cu ce trebuie și ce nu trebuie făcut. Asta se vede, de fapt, la părinții cu copii mici. Mereu aud câte un „nu ai voie să faci asta” când am câte un părinte cu un copil prin preajmă.

Felul în care homarul se dezvoltă

Homarul este un animal de mare, care trăiește înăuntrul unei scoici foarte dure – scoică care nu se mărește.

Iar dacă ea nu se mărește, atunci cum poate homarul să se dezvolte?

Pe măsură ce homarul crește, scoica respectivă începe să pară destul de limitativă. Iar homarul începe să se simtă sub presiune și inconfortabil.

Homarul se duce sub un grup de pietre, pentru a se proteja de prădătorii din apă, iese din scoica inconfortabilă și produce una nouă. Care, mai apoi, după o perioadă de timp, ajunge să fie tot inconfortabilă, pentru că homarul crește constant. Și se întoarce din nou sub grupul de pietre.

Iar homarul repetă acest proces de foarte multe ori.

Stimulul pentru homar, ca acesta să fie capabil să crească, este să se simtă inconfortabil.

Mai mult de atât. Dacă homarul ar avea prieteni care să-i spună fie să ia o pastilă, fie să continuă să zâmbească atunci când momentul inconfortabil ar fi apărut, nu s-ar fi dezvoltat niciodată.

Dacă atunci când s-ar simți inconfortabil, ar pune în practică sfatul prietenului, ar ajunge să se simtă bine. Însă într-o situație ca aceasta, homarul nu și-ar abandona niciodată vechea scoică.

Așadar, cred că ar trebui să realizăm că momentele de stres, sunt momente care ne semnalează dezvoltarea. Nu încuraja omul de lângă tine să fie robot.