Acum două săptămâni am început o provocare cu alergare progresivă, după o pauză de două luni. Alergările mele vor fi pe o perioadă de 30 de zile, în felul următor:

• Zilele 1-7: alergări de minim 3 km;
• Zilele 8-14: alergări de minim 5 km;
• Zilele 15-21: alergări de minim 7 km;
• Zilele 22-28: alergări de minim 9 km;
• Zilele 29-30: alergări de 10-11 km.

Astăzi încep alergările de 7 km.

Pentru că au fost 7 zile cu câte minim 3 km, oricât aș fi putut alerga înainte, limita mea mentală se cam setase la 3 km și devenisem confortabil cu ea.

Mai apoi, au urmat 7 zile cu câte minim 5 km, și a trebuit să mă descotorosesc de limita anterioară și să creez una nouă.

De astăzi, urmează 7 zile cu câte minim 7 km, și ghici ce? Va trebui să trec prin același proces mental prin care să-mi creez o nouă limită.

În alergare efortul este mental

Am alergat mult mai mult decât o fac în această provocare de alergare progresivă. Însă efortul nu este unul fizic, pentru că din punct de vedere fizic organismul se adaptează destul de repede.

Efortul cel mai puternic este unul mental, pentru că acele bariere mentale au la bază niște convingeri, care se formează în urma unor experiențe.

Partea care mi se pare cea mai interesantă este următoarea: dacă mă joc atât de mult cu limitele la nivel mental, cred cu tărie că la un moment dat îmi va fi mai ușor să le depășesc.

În viață există atât de multe limite mentale …

Uite câteva exemple:

• schimbi jobul și dintr-o dată trebuie să te trezești cu două ore mai devreme – adică la ora 5:00 în loc de 7:00;
• te îmbolnăvești accidental și afli că nu mai ai voie să consumi alimente cu gluten – e plină piața de ele;
• te muți în alt oraș sau țară și ai nevoie să-ți faci prieteni noi – dacă ești introvertit, vei rămâne în carapacea ta;

Fiecare schimbare pe care o facem se lovește de o limită mentală. Iar viețile noastre sunt într-o continuă schimbare. Cu provocarea aceasta, dar și cu cele de anul viitor, îmi doresc să devin ceva mai adaptabil schimbărilor.