Sunt anumite momente în viață când ajungi să faci un anumit lucru de atâtea ori încât de la un moment dat în colo să nu mai simți nevoia întreprinderii lucrului respectiv așa că te gândești ori să iei o pauză, ori să renunți, dar ști că a renunța nu e cea mai bună opțiune așa că-l setezi pe modul “hibernare” și-l lași acolo până i-o veni iar randul.

Posibil ți-e teamă că o să uiți sau că pauza o să dureze prea mult, atât de mult încât nu o să mai revi niciodată la vechile obiceiuri, însă lucrurile care îți plac cu adevărat nu te părăsesc pentru că e o chestie reciprocă, și ele te plac pe tine, iar o simplă pauză nu o să afecteze cu nimic. Posibil să găsești ceva care să le înlocuiască, dar asta nu înseamnă că se vor disipa; vor sta acolo unde le-ai lăsat și te vor aștepta.

[…] și te trezești în viitorul prezent, în momentul în care îți aduci aminte de totul ca și cum s-ar fi petrecut ieri, totul e amorțit în locul în care l-ai lăsat, te așteaptă. Acum te simți eliberat, ai parte de un moment de respiro pentru că, după toată această perioadă de timp, se pare ca nu ai uitat nimic, nu ai uitat cum erai, ce făceai, ce îți plăcea, e mai clar ca niciodată. Totul vine la pachet pentru că face parte din tine.

Revenind cu picioarele pe pământ, cu o mână pe tastatura și cu cealaltă proptindu-mi capul, nepăsător și entuziasmat în același timp, iau o gură de aer și aștept momentul de respiro.