A fost odată ca niciodată o linie care reprezenta evoluția, cam atât de mare —

Şi linia aceasta voia să devină cineva, aşa că a început să caute metode de dezvoltare. A început să studieze şi să se intereseze ce reprezintă de fapt o linie, a început să caute anumite amănunte care o definesc, voia să cunoască cât mai multe despre ea. Începuturile căutării au stat în aflarea originilor acesteia, cum a fost concepută, cu ce scop, astfel încât să-și înțeleagă evoluția.

A realizat că toate acestea nu sunt îndeajuns şi a considerat că e nevoie de o personalitate, aşa că a încercat să îşi creeze una. Cu mare efort a ajuns să îşi rotunjească puţin vârfurile şi parcă începuse să iasă din anonimat, dar nu era destul. Vroia să strălucească, aşa că a început din nou să citească, să se informeze, devora orice avea legătura cu ea; până când a realizat ca o făcea degeaba.

Avea nevoie să experimenteze pentru a înţelege ce se întâmplă, avea nevoie să simtă sentimentele şi trăirile pentru a afla cât mai multe. Aşa că s-a aventurat, sau cel puţin a încercat. Cu paşi mici, într-o lume nouă, una plină de necunoscut, începu să descopere. Şi cu cât descoperea mai multe cu atât strălucea mai mult, prindea o nuanţă aparte.

Începuse să evolueze, iar noua senzaţie era extraordinară, parcă renăscuse. Începea să înţeleagă ce sunt emoţiile, sentimentele. Încetul cu încetul reuşea să aibă parte de bucurii – dezamăgiri, iubire – ură, adevăr – minciună, compasiune – indiferenţă. Erau sentimentele ce o ajutau să înţeleagă. Să înţeleagă că e nevoie să fi dezamăgit de un lucru ca să te bucuri de altul, să urăşti pe cineva ca să poţi iubi pe altcineva, să minţi pentru a spune un adevăr şi să fi indiferent pentru a-ţi păsa.