Speranța moare ultima!” zise el, gândindu-se că oricât de mare ar fi eșecul de care doar ce avusese parte, tot își va atinge obiectivul. Și continuă să nu se mai gândească la eșec, ci să se focuseze pe obiectiv.

Ei bine, într-o situație de genul acesta, acea speranță ce reaprinde dorința de a continua este mai mult decât vitală pentru depășirea eșecului. Însă acesta nu-i singurul tip de speranță pe care oamenii îl experimentează.

Mai este încă unul, care pe mine mă deranjează tare mult, unul pe care l-am conștientizat recent și care, atunci când e folosit, ajunge să omoare procesul comunicării.

Gândește-te la momentele în care discuți cu unul din partenerii sau clienții tăi. Urmează să faceți un nou proiect împreună și le soliciți, pe mail, să îți spună tot ce vor ei de la proiectul respectiv, cât mai specific. Și primești mailul, te apuci și lucrezi, termini task-urile, trimiți munca pentru a fi analizată. Și răspunsul pe care-l primești este următorul „ai făcut munca pe jumătate” și te mai pun să mai muncești încă atât.

speranta-care-omorat-comunicarea

De multe ori, dacă întrebi de ce nu ți-au zis de la început tot ce aveai de muncă, vor avea un răspuns tare simpatic, pentru care eu i-aș strânge de gât: „păi eu speram că te prinzi!”.

Și uite așa, emițătorul trăiește cu speranța că receptorul a primit informația cum trebuie. Iar receptorul este foarte sigur că are toată informația de care are nevoie pentru că a cerut-o pe toată.

Însă problema aceasta din cadrul comunicării apare și în situații banale, și de acolo ar trebui să înceapă rezolvarea ei. Ți s-a întâmplat vreodată să ți se spună „adu-mi și mie cana de pe raftul de sus” și să te duci, să iei cana albastră, pentru că este cea pe care o vezi inițial pe raftul de sus și să ți să spună că nu e cana care trebuie pe motiv că „speram că te prinzi, cea verde e preferata mea, pe ea mi-o doream”.

Și mai grav este momentul în care oamenii par să aibă o problemă importantă și vin la tine căutând o soluție, iar când le ceri mai multe detalii, ei zic „lasă că te prinzi tu”.

Cum să nu mai omorâm comunicarea

Dacă și pe tine te deranjează la fel de mult ca și pe mine problema asta, atunci îți voi prezenta o soluție, atât pentru postura de emițător, cât și pentru postura de receptor.

  1. Dacă ești emițător

Emițătorul conștientizează ultimul când problema apare, pentru că el transmite mesajul și habar n-are cum ajunge la receptor. Cu toate acestea, pentru a te asigura, ca emițător, că mesajul tău ajunge cum trebuie la receptor, trebuie să fii cât mai SPECIFIC.

Dacă spui „am nevoie de 3 kg de mere”, atunci receptorul se va duce și va lua 3 kg de mere de la cel mai apropiat magazin. Ba chiar s-ar putea să le fure.

În schimb, dacă spui „doresc să-mi cumperi 3 kg de mere verzi de la supermarketul X și să mi le aduci ambalate într-o pungă roz”, atunci vei fi sigur că mesajul ajunge mai clar la celălalt capăt al liniei.

  1. Dacă ești receptor

Totul ține de tine aici și de cât de multe informații dorești să primești. Dacă mesajul furnizat de emițător nu este pe placul tău, atunci cel mai bun lucru pe care-l poți face este să pui întrebări. Întrebări care să te ajute să descoperi cât mai multe detalii.

Mă întorc la exemplul de mai sus. Dacă ți se spune „am nevoie de 3 kg de mere”, atunci întrebările ar fi următoarele: „Ce fel de mere?”, „De unde să le cumpăr?”, „În ce să le aduc ambalate?” și așa mai departe.

Hai să fim specifici și să adăugăm un gram de eficiență procesului de comunicare în loc să-l omorâm.

Speranța care a omorât comunicarea
5 din 3 voturi