Te-aș pune să te gândești la momentele bune din viața ta, iar dacă ai o gândire fragedă, posibil că te-ai gândi la petreceri sau cine știe ce distracții nebunești, așa că îmi doresc să te ghidez.

Din punctul meu de vedere, un moment bun reprezintă acea experiență ce are loc o dată, undeva, cândva, și care îți rămâne întipărită în minte nu datorită mâncării, nu datorită muzicii, nu datorită adrenalinei. Ci datorită conexiunii pe care reușești să o stabilești cu anumite persoane și emoțiilor pe care le trăiești și le simți până în măduva oaselor.

Genul ăsta de experiență este un moment cu adevărat bun, iar dacă consideri că ai avut până acum măcar unul, crezi că ar merita să fie repetat? Ai vrea să fie repetat?

momentele-bune-merită-repetate-nesfârșit

O să-ți spun, în continuare, o poveste pe care am mai povestit-o o dată sau de două ori, pe ici, pe colo. Însă, de data asta, vine cu un mic surplus de informații. Consider că, ceea ce urmează să-ți spun acum, este unul din momentele bune de care am avut parte și, pe care, l-aș mai repeta de câteva ori.

Jurnalul OptimistuluiEste o poveste extrasă din Jurnalul Optimistului, un loc unde îmi scriu toate momentele bune de care am parte de-a lungul vieții.

„ […]

Iar acum, mai interesant decât în celelalte situații, vă voi povesti despre fraieră. Fraieră pentru că, cu toate că era inteligentă, se lăsa prea ușor influențată și manipulată de cei din jurul ei. Ea a fost persoana care mi-a dat peste cap momentele perioadei respective. M-a făcut să simt și să resimt niște senzații interesante.

O altă tipă cu care am avut un joc gen du-te – vino. La început, pentru destul de mult timp, a fost inabordabilă, însă nu-mi păsa prea mult. Oricum eram genul de persoană care făcea mult mișto de mai toate persoanele, printre care și de ea.

Până la un moment dat în care începuse, puțin câte puțin, să aibă sentimente pentru mine. Și eu aveam, însă handicapul meu emoțional nu-mi dădea voie să arăt ce simțeam. Eram blocat într-o cușcă.

Am chinuit-o câteva luni bune în care nu prea mi-a păsat de ce simţea. Ba chiar flirtam cu prietene bune d-ale ei. Eram un porc și acum știu asta. Însă karma se pare că e atentă la cele mai mici detalii, și abia acum avea să înceapă partea interesantă.

Se pare că după toate peripețiile, am ajuns să-mi pese de ea mai mult decât orice altă persoană. Ba chiar s-o iubesc. Însă nu-i mai păsa ei. Amuzant, nu?

Și am început să fiu insistent, am început să-mi dau seama că am fost un fraier. Și văzând că nu mă mai bagă prea mult în seamă, am ajuns să fac un gest care va rămâne mereu o amintire plăcută pentru mine.

Înainte de a citi mai departe, vreau să te gândești la cea mai timidă persoană pe care ai cunoscut-o vreodată. Eu eram acea persoană, doar că de 10 ori mai timidă.

Și văzând că nu prea mă bagă în seamă, am luat decizia de a mă duce la ea, s-o surprind. Am scris pe o coală de hârtie, mare și frumos, „VREAU SĂ NE ÎMPĂCĂM”. M-am asigurat că nu este acasă în ziua respectivă, și pur și simplu m-am dus la ea în fața blocului și am așteptat-o. Am ajuns pe la orele 16:00 – 17:00 și am stat.

Și am tot așteptat, și am așteptat, și am așteptat. Și am așteptat 7-8 ore bune și nu a sosit. Era 12:30 noaptea, eram degerat și nemâncat. M-am dus acasă dezamăgit.

Eram îmbrăcat într-un tricou și o geacă subțire. Totodată, eram nebun și aveam un plan nebunesc, iar la toată nebunia asta a mea erau de adăugat și cele 2-3 grade celsius – începutul lui martie, un final de iarnă prelungită.

Următoarea zi m-am trezit super demotivat, însă n-a durat prea mult până să-mi zic că n-o să las noaptea trecută și tot chinul prin care am trecut să fie în zadar, așa că m-am gândit să-l amplific.

Știam că florile nu-i plac, așa că m-am dus până în piață, am luat niște morcovi cu coadă ( vreo 15 – 20 ), am făcut un buchet mare de morcovi din ei, și cu aceeași coală de hârtie în mână, de data asta eram hotărât să mă duc la ea la ușă.

Am ajuns la ea la scară cu buchetul de morcovi în mână. Intru în scară și încep să tremur tot. Țin minte că de la parter, până la ea la ușă, la etajul 1, a fost cel mai lung drum și am ezitat de cel puțin 5 ori. Când am ajuns la ea la ușă eram speriat, parcă urma să mor. Am sunat și am așteptat să se deschidă ușa. […]”

Și cam atât cu povestea mea. Finalul îl păstrez pentru mine, deoarece consider că o doză de mister se potrivește foarte bine finalului poveștii acesteia.

Tot ce ai citit mai sus se întâmpla undeva la începutul lui 2013, deci cam acum 3 ani.

Te întrebi dacă o să mai repet vreodată așa ceva? Ei bine, nu mă așteptam să spun asta prea curând, însă sunt îndrăgostit din nou, și probabil o s-o iau razna cât de curând, făcând din nou un gest în genul aceluia.

Momentele bune merită repetate la nesfârșit?
5 din 5 voturi