Era mic, atât de mic încât întreaga cutie în care îi fusese destinat să locuiască i se părea imensă, pentru el acolo încăpeau două lumi. Și chiar de asta avea parte, două lumi cu două flăcări strălucitoare în orizontul îndepărtat, fiecare pe post de Soare, și două Luni ce retezau lumina vie a flăcărilor orizontului.

Erau două lumi în care lucrurile ciudate erau spontane și doar puțini dintre cutieni* aveau ocazia să le observe. Cu toate acestea, unul putea fi observat, dar se întâmplase de atât de multe ori încât nu mai surprindea pe nimeni.

La fiecare interval de timp, de un crono*, cele două planete ce se aflau în cutie alternau din punctul de vedere al duratei în care lumina și umbra erau prezente pe cele două planete. Ciclurile păreau a fi nedeterminate și nedelimitate.

Unii afirmau că o planetă are parte doar de lumină pe când cealaltă planetă are parte de câte 6 ore de lumină urmate de alte 6 de umbră, din alte surse se înțelesese faptul că în timp ce prima planetă are parte de 18 ore de lumină urmate de 6 de umbră, a doua planetă are parte de două zile de umbră precedate de 27 de întuneric și tot așa.

Unele cicluri erau scurte, altele foarte lungi, întru totul, un total mister ce fusese pus la încercare de foarte mulți oameni al căror coeficient de inteligență ajungea să fie format din patru cifre, dar în zadar.

lumea_reala_prisma_fantasticului

El, pe numele lui Hor, era un aventurier. Sau cel puțin așa credeau toți ceilalți despre el, posibil datorită faptului că îi plăcea să studieze modalitățile în care lumina și umbra alternează datorită celor două astre cerești duplicate.

Pentru ceilalți era ceva normal, făcea parte din rutina zilei și mulți dintre cei care încercaseră, susțineau cu tărie că acest mister de amploare nu poate fi elucidat, dar pentru el nimic nu era imposibil. Încă de când împlinise vârsta de 5 ani, tatăl lui Hor, Seth, îl luase cu el la centrul unde se studiau ciclurile lumină-umbră. Timp de 2 ani, tatăl și-a învățat fiul tot ceea ce acesta știa, lucrând zilnic 14 ore.

Hor ajunge ca după cei doi ani să poată continua munca tatălui, dar aceștia lucrau împreună deoarece, în ciuda faptului Seth susținea că este prea bătrân, Hor avea să aibă nevoie de experiența tatălui lui.

De-a lungul anilor, echipa tată-fiu ajunsese să descopere ce mulți alții nu reușiseră, dar nu era îndeajuns. Erau atât de aproape încât simțeau nevoia să înainteze cu 10 pași odată, iar rapiditatea cu care deja începuseră să descopere lucruri noi era nemaivăzută. Mass-media publica într-un procent din ce în ce mai mare ceea ce aceștia descopereau, echipa tată-fiu ajungând populară pe fiecare dintre cele două planete.

Ajuns la o vârstă înaintată, Seth este răpus de bătrânețe, dar înainte ca acesta să își dea duhul, fiul lui, Hor, îi promite că o să continue munca și că va ajunge să deslușească misterul celor două planete.

În ciuda promisiunii făcute, datorită perioadei grele prin care trecea, Hor intrase într-o depresie ce părea să nu aibă finalitate. Imediat după ce tatăl lui murise își strânsese lucrurile pe care le considera importante, le înghesuise într-o valiză și plecase atât de departe încât ajunsese în cel mai pustiu loc posibil, în unul din colțurile de jos ale cutiei.

Nimic nu era viu acolo, Soarele niciodată nu strălucea ci doar arunca pete de lumină pe suprafața de pământ pustie. Era o imensă carapace în care Hor se aventurase fără să-și dea seama că, pe măsură ce timpul trecea, carapacea devenea tot mai dură și întoarcerea lui tot mai imposibilă.

Trecu un an, trecură doi, trecură trei. Acesta împlini 40 de ani, dar situația era neschimbată, cel puțin neschimbată în bine. Devenise impulsiv și urâcios, iar fericirea, pentru el, era precum o rază de Soare în colțul cutiei. Fiecare zi însemna același lucru: se trezea, se uita pe geam în speranța că Soarele o să ajungă la fereastra lui, călătorea patru ore până la cel mai apropiat magazin pentru a cumpăra mâncare, petrecea încă patru ore înapoi către casă, mânca, se uita din nou pe geam cu același gând pe care îl avea dimineața după care adormea, iar ocupația lui, de când cu noua locuință, era să numere zilele.

Ajunsese o larvă, iar interiorul lui devenise mai pustiu decât bucata de Pământ pe care locuia.

După ce trecuseră câteva mii de zile, toate caracterizate de aceeași rutină specifică, se pare că Hor avea să aibă parte de o zi puțin mai diferită. În ziua 3019, o zi ce se anunța ca oricare alta, acesta se duse la geam cu același gând și aceeași speranță pe care o avea în fiecare zi, dar de data aceasta parcă o nuanță de verde se pliase pe priveliștea ce-i fura ochii.

Crezând că e doar un fel de miraj acesta se îndepărtă de geam și plecă să cumpere mâncare, dar, imediat ce ieși pe ușă, observă pe bucata de pământ pustie niște buruieni ce crescuseră peste noapte. Erau imense, urâte și atât de ciudate încât dacă ceva de genul acesta creștea într-un loc normal era imediat eliminat. Dar pentru el erau pline de viață, pentru el erau precum o gură proaspătă de aer.

Imediat cum le observă rămase încremenit și stătu așa câteva ore bune în șir. Nu îi mai era foame, nu mai simțea nevoia să facă nimic, doar stătea acolo și se holba la respectivele buruieni, mintea fiindu-i străbătută de tot felul de gânduri. În cele câteva ore se gândise cum de ajunsese în halul acesta, fără un scop în viață, fără activitate zilnică, fără fericire. Își aduse aminte de promisiunea ce o făcuse tatălui său și avea de gând să ia atitudine.

În următoarea secundă, exaltat de fericire și entuziasm, își pupă buruienile, intră în casă, strânse toate lucurile pe care le considera importante, le înghesui într-o valiză și plecă fără să se mai uite înapoi.

Ajuns înapoi la Centrul unde se studiau ciclurile lumină-umbră, acesta îi surprinde pe toți cu prezența lui, dar asta părea să nu fie tot. După ce le povestește prin ce a trecut, Hor le spune celor de la centru că are să facă ceva ce nimeni, până atunci, nu avuse curajul.

Voia să plece pe una din cele două Luni, Luna ce aparținea planetei Samos. Cele două Luni erau identice, sau cel puțin așa se zvonea, dar nimeni nu ajunsese pe una din ele datorită fricii de necunoscut. Se presupunea că este atât de întuneric încât după primul pas făcut nu mai e cale de întoarcere. Dar Hor nu avea să lase niște presupuneri să îl sperie, astfel că, după două săptămâni de la întoarcerea acestuia la Centru, avea totul pregătit pentru decolare. Luă cu el doi dintre cei mai buni fizicieni și astronauți și se îmbarcă în naveta spațială ce avea să-i ducă pe Lună.

Cu cât se apropiau mai mult cu atât umbra, ce forma întunericul, devenea mai deasă până când nu se mai putea vedea nimic înainte. Erau asaltați de întuneric, iar toate presupunerile parcă începeau să devină reale, totul părea să fie conform celor auzite pe Samos. Se adânceau și se adânceau din ce în ce mai mult în imensa pustietate de întuneric, părea un Abis, începuseră să reducă viteza din frica de a nu se lovi de vrun obiect neidentificat ce putea să le apară din nicăieri în cale.

Și au tot înaintat zile bune, la viteză minimă, prin întunericul ce părea să nu se mai termine, erau asaltați de un sentiment de disperare, iar speranța lor se disipa încet încet, tot ceea ce făceau era să înainteze cu ochii închiși pe un teren minat. Cei ce îl însoțeau pe Hor considerau că ar trebui să se întoarcă pentru că a înainta prin întuneric la nesfârșit nu o să îi ducă niciunde, dar Hor simțea că se află pe drumul cel bun și că sfârșitul este aproape.

În ciuda divergențelor pe care Hor le avea cu echipa lui, acesta urma să aibă dreptate, astfel că la 13 zile după ce se aventuraseră în norul de întuneric, întreaga echipa avea să fie orbită de o lumină spulberătoare. De fapt era o simplă lumină, la fel de puternică precum cea de pe Samos, dar după 13 zile în care nu avuseseră parte de nimic strălucitor, aceștia păreau să fie orbiți.

Ajunși pe luna ce aparținea planetei Samos, echipa urma să fie uimită. Au descoperit acolo o nouă specie extrem de primitoare, în care totul se deplasa cu o rapiditate absorbitoare, totul era controlat, totul era perfect. Orice lucru era la locul lui și făcea parte dintr-un total. Au stat acolo ani buni și au învățat cum să fie mai buni, s-au perfecționat, au luat exemplul acestei specii ce părea să fie mai evoluate, iar înainte de plecare au aflat și misterul care de-a lungul miilor de generații, cutienilor le dăduse bătăi de cap.

Întorși pe Samos, total schimbați, aceaștia aveau de gând să pună în aplicare tot ceea ce învățaseră în anii petrecuți pe Lună, dar și să transmită mai departe. Era o nouă eră ce avea să acapareze, era o evoluție.

Întrebat care este misterul legat de ciclul lumină-umbră, Hor a răspuns că de fapt aceste clicuri sunt controlate de o specie mult mai evoluată decât cutienii, ce veghează asupra acestora, în scopul protejării lor, acele cicluri fiind, nimic mai mult, decât integrarea ideii de mister, necunoscut și frică în mintea cutienilor.

Pentru că altfel, o minte lipsită de frică, mister și necunoscut ar fi una lipsită de adevăratele emoții ce oferă sens vieții.

*cutieni – cei care locuiau în cutie
*un crono – unitate de măsură pentru perioadele aleatorii de timp

Lumea reală prin prisma fantasticului
5 din 4 voturi