Curajul este de mai multe feluri, iar printre situațiile dificile care implică un curaj măreț aș putea include bungee jumping-ul, plimbatul cu un roller coaster ( acestea fiind situații în care uneori ajungem uneori -datorită orgoliului sau nebuniei ) sau curajul de a spune da sau nu, curajul de a spune mulțumesc, curajul de a spune te iubesc ( acestea fiind niște gesturi mărunte și totodată foarte profunde ).

Însă, în articolul de astăzi voi vorbi despre două tipuri de curaj pe care le-am experimentat până acum, în urma cărora am avut de învățat niște lucruri destul de interesante, la fiecare din ele relatând două povești personale, pe scurt.

Primul este curajul acela pe care nu-ți dai seama că-l ai, acela pe care nu-l conștientizezi și care se manifestă când înaintezi cu toate resursele. Este curajul în urma căruia, atunci când ajungi la finalul poveștii, oamenii fie îți zic că ești extraordinar și te felicită, fie îți zic că ai fost un idiot și că o să regreți. Aș putea spune că este un fel de curaj nebunesc, pentru că oamenii consideră că tu ești nebun.

nebunie--curajAnul trecut am reușit să alerg 42 de km în cadrul Maratonului Internațional de la București și eram tare fericit nu doar pentru că reușisem să-l termin, însă planul meu de antrenament a avut doar 3 luni! În general, pentru cineva care nu a mai alergat la astfel de competiții, se recomandă ca planul de antrenament să fie între 6 și 8 luni, însă eu am reușit în 3 luni. Atunci când m-am apucat să mă antrenez, ghiciți ce? Lumea zicea că sunt nebun, însă am reușit. Lumea m-a felicitat.

Și am învățat că oricât de nebun te crede lumea și oricât de imposibile ar părea lucrurile pe care le faci pentru ceilalți, ideal ar fi să nu-i bagi în seamă.

Însă am avut parte și de cealaltă extremă, când mi s-a spus că sunt un idiot și că o să regret. Și pun pariu că o să gândiți la fel!

Relația mea cu sistemul de educație de care am avut parte în România nu este una tocmai amicală. El îmi oferă lucruri pe care nu le vreau, iar eu strâmb din nas și mă supăr pe el. Astfel că după ce am luat BAC-ul, am ales să mă duc la automatică din varii motive – unchi programator, petreceam mult timp la calculator, îmi plăcea să-mi bag nasul prin site-uri, etc. – și am rezistat acolo un singur semestru. Apoi, am ales că vreau să fac finanțe bănci, sau cel puțin așa m-a convins anturajul și am ajuns până în anul 3, când am renunțat, toată lumea zicându-mi că sunt un idiot.

Dar și aici am învățat un lucru foarte important: dacă vrei să nu ai parte de un astfel de curaj și să nu fi un idiot în fața celorlalți, să nu faci NICIODATĂ ce zic ei, cel puțin atât timp cât nu ești de acord și nu te pasionează!

Al doilea tip de curaj, este un curaj care nu necesită numai implicarea unei singure persoane, este acel curaj care oricât de mult oricare dintre noi l-ar avea, va avea nevoie de suportul uneia sau mai multor persoane, și anume curajul de a face o schimbare.

De-a lungul vieții, din momentul adolescenței și până dincolo de 60 de ani, schimbările tot pot apărea în viața noastră, fie că vrem, fie că nu vrem, iar în cazul acelora pe care le dorim este posibil ca nu pe toate să le atingem pe cont propriu.

Probabil n-o să vă vină să credeți, însă în jurul vârstei de 17-18 ani eram foarte timid, (acum am 23) atât de timid încât dacă treceam pe lângă o tipă necunoscută pe stradă, nu eram în stare s-o privesc în ochi. Timiditatea asta nu mi-a plăcut, până la urmă, cui îi place? Așa că am început să citesc tot felul de cărți și articole pe internet, am început să citesc psihologie. Însă oricât de mult citeam, problema apărea când trebuia să pun în practică ceea ce citeam. Și aici intervenea Mihai, de fiecare dată, împingându-mă înainte. Căruia țin să-i mulțumesc.

Dacă în momentul respectiv, când aveam 17-18 ani, îmi spunea cineva vreodată că o să stau în fața oamenilor și o să vorbesc, probabil i-aș fi zis că este nebun și i-aș fi scris o scrisoare de recomandare pentru Poiana Mare.

Imediat după ce am terminat liceul, am încercat să-mi dau seama ce vreau să fac pe viitor. Așa cum ziceam, am un unchi programator prin Australia care câștigă bine, eu petreceam mult timp în fața calculatorului, așa că mi-am zis, hai să mă duc la automatică și pe lângă asta să încerc să-mi găsesc ceva în domeniul IT: web design pentru că mereu mi-a plăcut să fac site-uri.

Însă când zic că mi-a plăcut, se pare că mi-a plăcut să le fac doar pentru mine și toată treaba cu web design-ul să fie un suport pentru ideile mele, pentru proiectele mele. Nu prea m-a încântat să lucrez pentru alții din punctul ăsta de vedere.

Între timp, am avut ocazia să intru într-un ONG din Craiova și să vorbesc în fața unor oameni. Țin minte că nu m-am descurcat prea bine, însă totodată țin minte că mi-a și plăcut și consider că asta a fost cel mai important. Problema era că între web design și training / public speaking era o diferență mare, ceea ce înseamnă că schimbarea pe care trebuia s-o fac era undeva la 180 de grade.

A fost o schimbare care a avut joc cu pași mărunți și totodată cu ajutorul unei persoane, căreia țin să-i mulțumesc. Dacă nu era Cristian, în mod sigur trainingul pentru mine însemna cu totul altceva.

Pot spune că am învățat foarte multe lucruri din cele două experiențe, însă strict vorbind de curaj, am învățat ca a avea curaj înseamnă ca în urma unei dorințe să ai o acțiune care să-ți aducă lucrul dorit și că totodată curajul înseamnă să știi să ceri și să accepți ajutorul celorlalți, mai ales când situația te depășește.

Votează