Probabil ăsta va fi primul tău gând când vei ajunge să citești primul sfert din cartea pe care doar ce am terminat-o de citit. Și eu am fost tot pe undeva pe acolo cu gândul, însă în același timp zâmbeam și fie-mi lăsam imaginația să-mi joace feste, fie citeam cu și mai multă curiozitate pentru că îmi doream să aflu mai multe.

Cimitirul, de Adrian Teleșpan, este o carte care cică-i scrisă de un homosexual pentru heterosexuali. Din ce am auzit și am citit pe internet, cam așa a fost promovată cartea, și nu pot spune că nu-i așa. Însă perspectiva mea ar fi alta.

Însă, înainte de a vă împărtăși perspectiva mea despre cartea asta, vreau să spun câteva lucruri care m-au atras al naiba de mult la ea.

Cimitirul-Adrian-Telespan

În primul rând. cu toate că e vorba de homosexuali, scenele și felul în care sunt descrise acestea, în mod direct, cu lux de amănunte, îmi stârnește curiozitatea și mă fac să citesc cu o curiozitate nebună din ce în ce mai mult. Ieri am citit peste jumătate din carte, ultimele 200 de pagini.

În al doilea rând. se pare că domnul Teleșpan, Adrian pe numele lui mic, își folosește penisul atât în mod direct, cât și în mod indirect. Sau, altfel spus, limbajul folosit în carte este unul de o naturalețe extraordinară, lucru care mi se pare genial.

În al treilea rând. cartea te lasă să tragi singur concluziile, de cele mai multe ori Adrian lăsând loc pentru cititor să tragă singur concluziile în legătură cu povestioarele împărtășite.

În al patrulea rând. restul cărții.

Adrian este, așa cum îl prezintă cartea ( deci cum se prezintă el ) un homosexual care a ajuns în Londra. Era un băiat care visa des. Visa că o să câștige la loto și că o să se mute la mama naiba, într-o casă frumoasă, cu de toate. Însă începuse să conștientizeze că visurile nu-s bune și ajunge să se angajeze într-un cimitir.

Și în cartea asta sunt povestite, în detaliu, atât peripețiile de la cimitir, cât și alte activități pe care le are în afara acestuia. Mie mi-au plăcut toate și n-o să dezvălui niciuna. Însă, dacă alegi să cumperi cartea, vreau să ții minte numele Lolita și să îți aduci aminte că ăla-i unul din pasajele mele preferate. Sunt sigur că va fi și al tău.

Revenind la începutul acestei mici recenzii, eu nu-s de părere că această carte este neapărat una scrisă de un homosexual pentru heterosexuali. Ci, mai degrabă, o văd ca o carte despre viață. O carte în care îți sunt prezentate niște perspective al naiba de interesante despre viață, despre religie, despre moarte, despre relațiile dintre oameni.

Este o carte din care eu am învățat, pentru a nu știu câta oară, că oamenii sunt diferiți și că singurul lucru asupra căruia avem control suntem noi, având control doar asupra gândurilor noastre, deciziilor și acțiunilor noastre. În rest, totu-i la decizia liberului arbitru.

Pe lângă toate mesajele profunde din spatele paragrafelor, cartea vine și cu o doză comică, ce îmbină coincidențele cu spontaneitatea în scopul de a crea momentele perfecte, ălea care te faci să zici „ce p*** mea?!”.

Cred că am avut gândul ăsta de puțin 10 ori în cele aproape 400 de pagini, momente în care nu mă așteptam să citesc nimic deplasat din peisaj, însă ajungeam să fiu surprins. Și fie urma un zâmbet, fie urma să-mi adresez niște întrebări.

În mod sigur, cartea asta a fost una care mi-a plăcut. Iar dacă ar fi să te las cu ceva, te-aș lăsa cu următorul citat:

„Un om e în toate felurile când se naște și într-un singur fel când moare. Te naști cu ce ai putea face și mori cu ce ai făcut.”

Apropo, să-ți mai spun că finalul cărții este cu adevărat genial? Sau descoperi tu singur?

Ce p*** mea, ai dreptate!

PS: E greșit dacă spun că, într-un fel, mă regăsesc în cartea asta?

Ce p*** mea de carte e asta?
5 din 2 voturi